How to: HUMAN is a free weekly newsletter. If you’d like to create reciprocity for my work and support me I invite you to become a paid subscriber. This is a reader-supported offering and I’m so grateful for your presence here.
I put out a weekly newsletter to my coworkers and I’ve been encouraged to share it with the world. Please feel free to share parts of this newsletter that connect with you on social media or send to someone you love.
Scris
În toamna anului 2021 am plecat în State unde mi-am propus să stau timp de un an. „În anul meu sabatic nu gândesc, ci simt.”
Simțeam că vreau să trec peste sindromul ăsta al impostorului și că vreau să expun ce scriu, ce compun, ce gândesc. Doar că fiind o perfecționistă born and raised, nu am considerat nimic din ce am scris vreodată destul de bun pentru a fi expus. Eu fac parte din perfecționiștii din extrema cealaltă - înghețați și underachiever, nu super activați și overachievers. Așa că această călătorie de asumare a firii mele creative e plină de drumuri sinuoase. Am împărțit-o mai jos în 3 etape, dar până atunci să vă fac cunoștință cu Criticul Interior și expresiile sale:
„Ce scrii și spui realizezi că sunt doar niște platitudini, niște forme fără fond, mai mult nimic într-un mare ocean de nimicuri, nu?”
„Ia vezi-ți de viață și să lasă prostiile.”
„Tu nici măcar nu citești destul de mult încât să scrii, la fel ca toți scriitorii.”
„Oricum ce scrii nu o să ajungă vreodată viral, așa că de ce te mai chinui?”
„Scrisul e pentru jurnal și cei de la Litere, iar tu te-ai lăsat de Litere.”
1. Copilăria
Dacă e un lucru pe care mi-l amintesc cu drag, e plăcerea pe care o aveam pentru scris, imaginația care curgea nestingherită în tot felul de poezii și compuneri care mai de care. Îmi amintesc că în clasa a III a, citisem seria Narnia, pe atunci o primeam cu fiecare pachet de cereale Cookie Crisp. În seara aia m-am pus frumos la birou și am început să scriu un mare basm despre un băiețel care a pornit într-o călătorie inițiatică să devină 'băiat mare' ca să își salveze mama bolnavă (vă rog să nu discutăm despre implicațiile terapeutice ale acestei alegeri la vârsta de 9 ani😆). Locația actuală a acelui caiet va rămâne un mister și în ziua de azi. Pierdut în misteriosul vortex al șosetelor fără pereche, probabil.
2. Adolescența timpurie
Am început să expun ce scriu din liceu cu primul meu blog. Apoi după ce am început să capăt niște curaj, mi-am luat mândră caietul cu poezii la care lucrasem din greu și l-am dat profei de română să mă ajute cu orice fel de feedback, să mă ghideze într-o direcție. Ei bine, dacă sunteți curioși, caietul ăla cred că e BFF cu basmul dintr-a treia și șosetele fără pereche.
3. Adolescența târzie (?)
Primele oportunități să scriu pe bani, urmate de primul job într-o agenție de branding. Mai multe colaborări de tot felul. Nimic serios până la urmă. Apoi, comparându-mă, din nou, am decis că scrisul nu e de mine din moment ce nu sunt cea mai bună. Așa că de vreo 2 ani nu am mai scris cam nimic.
La un moment dat am considerat că e mai bine pentru mine să mă identific cu limitele și etichetele puse creativității mele. Am ales să cred că cei care au făcut asta au avut cele mai bune intenții. Sau cel puțin asta crezi despre oamenii pe care îi admiri, despre mentorii tăi, nu? Ajungi să îi apreciezi pentru că vezi ceva în ei ce apreciezi și în tine (mai mult sau mai puțin conștient, dar neuronii oglindă nu mint niciodată). Pe urmă se aprinde o luminiță acolo, te trezești că vrei mai mult. Așa că alegi să le calci pe urme, să le porți papucii, să le analizezi fiecare pas. Poate din umbră, poate direct - în funcție de putere și curaj. Ajung să ocupe o poziție așa importantă în imaginea ta despre tine, încât nu mai faci diferența între ce e adevărat pentru tine și ce nu.
Curaj
Curajul nu e chiar ce zice lumea, e mai mult decât îndrăzneală sau bărbăție. Curajul e vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea e putere. Ai nevoie de putere să stai în curajul tău. Cuvântul ''curaj'' vine de la franțuzescul cour, deci inimă. Deci capacitatea de a sta în inimă, de a ieși din inimă, de a lăsă inima să îți dea putere. Sunt mai multe tipuri de curaj, și anume:
- curajul să sari cu parașuta sau să lași șerpii să se plimbe pe tine.
- curajul să inițiezi o conversație cu persoană interesantă de la bar, sau să mergi la finalul piesei de teatru la actorul preferat și să îi exprimi cât de mult te-a încărcat prezența lui.
- curajul care îți crează spațiul în care poți să spui ce gândești, în care te simți în siguranță să-ți faci casă în oameni, să deschizi fereastra sufletului și lași aerul curat să intre și să iasă. Până la urmă ce e mai frumos decât schimbul ce se produce între două suflete care au fereastra deschisă. Așa, să te tot tragă curentul, nu?
- curajul să nu-ți ascunzi cioburile și să înțelegi că e perfect normal să mai te și spargi (pun intended)
- curajul să-ți repari rănile cu aur, că japonezii vasele de ceramică
- curajul să nu te compari cu ceașcă aia nouă și strălucitoare de pe raft care nu a fost atinsă, nici măcar scoasă din pachet
- curajul să accepți că ești ceașca aia trecută prin dimineți mai mult sau mai puțin grăbite, sau prin vinuri ieftine seară de seară, sau ceaiuri fierbinți iarna când parcă ai ieși, dar te trage prea tare patul și nostalgia te umple și e grea.
Curajul poate fi multe lucruri dacă stai să îl diseci. Îl ei bucată cu bucată și îi dai un sens cum îți pică ție mai bine. Pentru că nu există sens mai bun decât sensul pe care i-l dai tu. Ironic, pare că vreau să-ți vând ce înseamnă curajul pentru mine și să-i îngrădesc sensul în ce-mi comunică senzațiile și trăirile mele. Simbolurile, trăirile, înțelegerile noastre nu sunt mai mult decât le dăm voie să fie. Punem limite minții structurând ce nu e nevoie să fie structurat. Cum ar fi să le lăsăm să curgă? Până la urmă așa e cel mai firesc.
Ce ziceam deci? Am început cu încercările de a-mi asuma firea creativă și am continuat să vă vorbesc despre curaj. În viața oricărui om care vrea să pornească la un drum anevoios e nevoie de mult curaj (ce înțeleaptă sunt, așa-i?). Iar a alege în fiecare zi drumul care-ți face plăcere, indiferent cât de multă validare primești din exterior, e un drum anevoios. Poate chiar mai mult dacă nu prea vine aia din exterior. La un moment dat cele două drumuri sinuoase ajung să se intersecteze inevitabil.
Când mă gândesc cum simt eu curajul în corp, îmi vine mereu aceeași imagine cu mine stând pe o stâncă privind încrezătoare spre viitor gen:
Suflet
Îl simt curajul cum crește în corpul meu. Îl simt solar, galben, cald. Îl simt cum pornește din centrul pieptului și curge peste tot. Îl simt cum alchimizează sângele și îl transformă în aur. Ah, uite cum ne întoarcem din nou la kintsuji (știți arta aceea japoneză despre care am vorbit mai sus). Oare cum ar fi să ne vedem și noi mai mult, așa, că vasele alea? Ca o sumă de părți și bucăți adunate de peste tot, puse laolaltă. Doar pentru că am căzut, ne-am spart și ne-am împrăștiat în mii de bucăți de suflet, nu înseamnă că nu mai suntem funcționali. Ba chiar mai mult, acum avem o poveste de spus, ne diferențiem, suntem altcineva, altfel. Asta poate să trezească durere și nostalgie în noi. Mâhnire și tristețe. Fie că le-am pierdut, fie că ne-au fost furate, fie că le-am împrumutat pe o perioadă mai mult sau mai puțin delimitată, învățăm să trăim fără acele bucăți.
Dar oare chiar poți să pierzi permanent o bucată de suflet? Eu cred că unele bucăți de suflet aleg să plece într-o călătorie de auto-descoperire și nu ne comunică o dată de întoarcere că să nu devenim dependenți de ele. Ne învață să trăim plenar, cu sau fără ele. Câteodată, după ce și-au încheiat procesul de transformare, își găsesc liniștite drumul spre casă. La momentul potrivit, atât pentru noi, când și pentru ele. Alteori se pierd orbitând în jurul vreunei găuri negre și nu se mai întoarc niciodată - în cazul ăsta, oricât de dificil va fi să facem asta, e nevoie să vedem ce Soare au lăsat în schimb.
Poate ochii ne vor fi prea umflați de râuri de lacrimi dezghețate și nu vom reuși să vedem cum au crescut semințele și au înflorit copacii. Să ne dăm timp. Să le lăsăm să se așeze. Apoi vom putea trece de partea cealaltă și vom putea să ne alintăm cu miresmele primăverii sufletelor noastre. Suflete noi, aerisite și curate. Poate nu le vom simți nici noi, nici aerisite și nici curate. Poate că lipsa bucăților nu vă face sufletul mai ușor, după cum ai crede. Poate le vom mai simți grele ca înainte. O gaură neagră are o masă de patru ori mai mare decât Soarele. E perfect în regulă.
Sufletul e singurul loc unde legile fizicii merg pe dos. Dacă doi magneți cu poli identici se resping, doi oameni cu suflet identic, se atrag și își fac promisiuni ce îi leagă vieți la rândul. Dacă bagajul e mai ușor când mai lași din haine acasă, sufletul e mai greu când îi lipsesc bucăți. Corpul se răcește când e gol, fără straturi, fără să fie acoperit. Dar sufletul? Sufletul e tot mai cald cu cât îl dezbraci mai mult. Nu are sens și e ok. Pentru că sensul doar structurează ceva ce nu trebuie structurat.
Despre ce vorbeam? Scris, curaj, suflete. Am pierdut șirul din nou, dar cum nimic nu e cu adevărat pierdut, putem spune că în schimbul ordinii, am descoperit ce se ascunde în haos. Un schimb echitabil aș spune, pentru că neclaritatea, sau cel puțin, presupusa neclaritate a haosului nu e decât o expresie a fricii de a ceda controlul. De a ceda ce știu, pentru ce nu știu. Și e nevoie de curaj pentru asta. Ah, da. vorbeam despre curaj. Uite, vezi cum indiferent de cât de pierdut crezi că ești, tot te întorci acolo unde e nevoie să fii.
Click subscribe now to become a paid subscriber and receive longer writings, poetry, and open comments. It's $5/month or $50/year (two months free). The money will fund the first poetry book that I will publish this year, "Estranged from my body." Free subscribers will still get monthly articles.